marți, 29 iulie 2014

City Break in Mexic pe plaja Acapulco de Juarez

Inca de pe vremea aztecilor, Acapulco a reprezentat un oras important in dezvlotarea zonei Americii Centrale. Folosit de spanioli ca un punct strategic foarte important datorita asezarii sale, astazi Acapulco este una din cele mai cautate si dorite destinatii de vacanta. Plaja din Acapulco este ideala pentru a te relaxa si bronza iar pentru cei impatimiti al sporturilor nautice, Scuba Diving-ul sau Water Skiing-ul sunt activitatile ideale pentru a-ti complecta o vacanta perfecta.

De ce Acapulco de Juarez ?
Acapulco este un oras care are foarte multe experiente de oferit turistilor. De la festivalul de film FICA pana la cluburile de noapte sau sporturile extreme practicate pe sau pe uscat iti vor oferi o vacanta de neuitat. Confortul este asigurat de numeroasele hoteluri de 5 stele aflate in apropierea tarmului. Acapulco mai este cunoscut drept “orasul care nu doarme”, aici cluburile sau barurile langa piscina sunt alegerea preferata atunci cand vine vorba de distractie. In Acapulco trebuie sa ”mananci la miezul noptii, sa petreci in cluburi pana dimineata iar urmatoarea zi sa te relaxezi si odihnesti pe plaja”.

Cum pot ajunge in Acapulco ?
Principalul mijloc de transport este cel aerian. Acapulco este un oras situat la 300 km de capitala Mexico City de unde poti ajunge foarte usor cu masina (3-4 ore de mers) sau cu avionul (45 minute). Agentiile de turism din Romania ofera pachete complete transport + cazare, asa ca scapati de grija organizarii sejurului. Trebuie stiut ca un drum cu taxiul de la Mexico City pana la Acapulco nu trebuie sa faca mai mult de 50 pesos asa ca incercati sa negociati cu soferul, acestia avand obiceiul de a mari tariful atunci cand transporta turisti. Cel mai indicat este sa alegeti autobuzul care costa doar 5-6 pesos iar conditiile in care calatoriti sunt foarte bune. O alta optiune ar fi sa inchiriati o masina pe perioada sejurului. Avantajele acestei optiuni sunt benzina ieftina si lipsa aglomeratiei in trafic complecteaza imaginea sejurului perfect.

Cand sa-mi aleg sejurul ?
Orasul este “deschis” turistilor in fiecare luna a anului dar exista anumite perioade in care este bine sa le evitati. Spre exemplu in perioada vacantei de primavara (lunile martie-aprilie) statiunea este vizitata de un numar foarte mare de tineri americani care profita de varsta minima la care ai voie sa consumi bauturi alcoolice (18 ani spre deosebire de 21 de ani in America) astfel orasul aglomerandu-se. Perioada preferata de turisti pentru a-si petrece sejurul incepe cu luna Noiembrie pana dupa luna Decembrie.

Ce atractii turstice ofera Acapulco ?
Principala atractie turistica oferita de Acapulco o reprezinta plajile Papagayo, Tamarindos,Icacos sau Playa Revolcadero cea din urma fiind cunoscuta pentru valurile numai bune pentru surf. Tot in zona Playa Revolcadero gasim si Pie de la Cuesta, o fasie de pamant unde pe o parte avem Oceanul Pacific dar de cealalta parte Laguna de Cuyoca.
Zócalo este o alta atractie turistica, zona aflata in centrul orasului avand foarte multe influente din cultura locala. Aici, localnicii se strang seara si cineaza la unul din numeroasele restaurante aflate in zona. Isla de la Roqueta, este o insula cu o plaja unica, accesul la insula facandu-se pe apa (pentru 7$ puteti calatori cu un vapor cu priveliste spre fundul marii si sa va bucurati de frumusetile marine). Pentru cei curajosi exista La Quebrada, o zona de unde puteti face sarituri in apa de pe stanca.

Acestea sunt doar cateva locuri unde puteti merge, Acapulco avand multe alte zone sau obiective turistice minunate. Un sejur in acest oras nu trebuie sa excluda relaxarea la plaja dupa vizitele in zonele mentionate iar seara distractia oferita de cluburile si baruri situate langa piscina. Toate acestea sunt ingredientele unei vacante de neuitat care iti vor oferi dorinta de a reveni si la urmatorul sejur.

Preluat de pe votp.info Plaja din Mexic


marți, 22 iulie 2014

Hram la capătul țării | Silviu Tudor Saladjiar


De la Mahmudia, în portul căreia Dunărea fumegă din cauza prafului de la cariera de piatră, (halal ecologie şi „zonă strict protejată“) singurul mijloc de transport către Sfântu Gheorghe este barca, cu toate derivatele ei existente pe Dunăre, începând cu lotca burtoasă, motorizată au ba, şi sfârşind cu catamaranul orgolios, pe care, cu destul noroc şi cu informaţii de preţ obţinute de la jurnalişti „mincinoşi” – citeşte „pescari” – din Bucureşti, l-am întrecut pe şoseaua dintre Tulcea şi Mahmudia, aşa încât să putem ajunge, o oră şi jumătate mai târziu, în ultimul port al Dunării până la vărsarea în mare.

Încă din 1985 exista un plan de construire a unei căi terestre de acces până la Sfântu, care implica dragarea parţială a unor canale şi legarea câtorva istmuri şi ostroave printr-o şosea. Suntem la 24 de ani distanţă şi nimeni nu mai are bani de dragare, în schimb se găsesc destui pentru curse de maşini în centrul Capitalei sau pentru dotarea cu tehnică de calcul ca la NASA a Parlamentului (asta dacă n-aţi rămas cu toţii la ridziadă) . Localnicii îşi doresc o cale terestră pentru a scădea costurile coşului zilnic, în primul rând - pâinea adusă cu catamaranul, pe care de la Tulcea o iei cu 1 leu, costă 1,50 lei. Aceeaşi pâine. Spre sfârşitul anului 2004 s-a încercat revitalizarea proiectului amintit, care urma să fie pus în practică la jumătatea anului 2005, ba chiar se făcuseră diligenţe pentru alocarea unui împrumut nerambursabil de la BERD. Acum, probabil că proiectul zace pe undeva printr-un sertar al cancelariilor oranj cu irizări de un roşu-tritrandafiriu.

Pentru o gură de aer proaspăt sau o ţigară, parte dintre cei 200 de pasageri merg la pupa catamaranului unde, în spaţiul deschis, mai degrabă decât siajul ambarcaţiunii, privirea e atrasă de lădiţele cu roşii turceşti kurtuluş (s-au dus vremurile când de pe tot cuprinsul Olteniei se adunau la „boxe“, centre de colectare, pătlăgenii verzi cu o brumă de auriu, care luau calea vestului...) şi merindele de tot felul: saci de pâine, lăzi cu făină, legume, dulciuri, apă minerală şi alcool, dar şi biciclete, mingi şi baloturi de haine, toate având aceeaşi destinaţie: Sfântu Gheorghe, sau Edreles, aşa cum îi spuneau otomanii, încă dinainte de prima menţionare istorică a localităţii, datată de la 1315, nume care s-a păstrat până după 1818, când, în scrisorile dintre cancelarii, viceconsulul Austriei la Galaţi se plângea că bârsanilor li se iau taxe mari de către administraţia zonei, pentru păşunatul a 100.000 de capete de oi şi 1.500 de cai. Nimic nu s-a schimbat, de atunci şi până acum, poate doar modul în care sunt utilizaţi banii proveniţi din taxe - Administraţiile fiscale ale judeţului Tulcea taxează pescarii de rând, cam cu o treime din recolta de peşte obţinută, şi scuteşte de impozite, pe motivul încurajării dezvoltării regionale, pe marile firme colectoare de sturion, de stuf şi, cum spuneam mai sus, pe proprietarii nocivei cariere de piatră.

Lotci şi şalupe de lux
Pe pontonul de la Sfântu sunt aproape la fel de mulţi oameni ca şi pe vas, sfârşitul de săptămână aducând acasă pe mai toată lumea care lucrează pe teritoriul Deltei, şi nu numai. Fiind pentru prima oară aici, ascult explicaţiile însoţitorilor mei, care-mi indică schimbările pe care le percep faţă de ultima lor vizită aici, din urmă cu cinci ani, şi acestea nu sunt puţine. În golful de lângă cherhana, lotcile vechi şi bărcile pescăreşti din fibră de plastic, mai numeroase, plutesc alături de şalupe de diverse dimensiuni, cu motoare de la 4 până la 225 de cai-putere. În faţa clădirii Primăriei, aflată vizavi de un centru comercial şi terasa largă a restaurantului, se lucrează la pavare. Cele - presupuse - 8 milioane de euro investite în exploatarea turistică a celei mai întinse plaje a litoralului românesc, cea de la Sfântu, vor da roade, poate, peste cel puţin 15 ani, în condiţiile în care cazarea pentru un weekend, în sistem demipensiune, cu transport de la Tulcea cu tot, costă 150 de euro, başca TVA dar, dacă nu vrei să plăteşti taxe, cu 250 RON rezolvi fără factură.

Lipovenii (refugiaţi ruşi din vremea lui Petru cel Mare, care se ascundeau în pădurile de tei - lipa, în ruseşte) şi haholii (ucrainieni) au, majoritatea, nume româneşti şi vorbesc, în afară de amestecul de ruteană şi ucraineană folosit adesea între ei, o limbă română cu accent de fierăstrău mieros.

Ce-i supără pe fantasticii locuitori ai comunei? Recolta slabă de scrumbie din acest an, de după Paşte, mizeria din preajma bungalowurilor turistice, preţul mărişor al propulsoarelor pentru ambarcaţiuni şi prezenţa anumitor ziarişti - într-un săptămânal incert, mult apreciat de telenoveliste şi semidocţi cu pretenţii de parapsihologi, a apărut informaţia potrivit căreia ei ar trăi în bordeie pe jumătate îngropate în pământul istmului, cu acoperişuri de stuf şi că ar lua cina până la lăsatul serii, pentru că nu îşi permit electricitate!!! Însă, chiar în centrul comunei, se află un edificiu impozant, cu două nivele, din cărămidă, ridicat în 1907 (pe vremea când probabil strămoşii autoarei gogomăniei de mai sus se înveleau noaptea cu cerul), acoperit cu ţiglă, a cărui destinaţie iniţială era aceea de hotel! Iluminatul public este asigurat pe toate străduţele comunei. Există acoperişuri de stuf ici-colo, însă cele mai multe sunt în campingul de la marginea satului şi în vilele turistice de lângă dig, dar nici unele, nici altele, deşi s-a încercat vădit încadrarea în peisaj, nu s-au eliberat de tuşa mârlănescă de tipic bucureştean.

Benzină pentru pescari, moarte pentru peşti
Campingul de la marginea dinspre mare a oraşului e aproape gata; aici, unde se ţin festivaluri de film şi de muzică, patronii s-au gândit ei bine şi au „tras“, ca Bulă în faimosul banc, o dungă de kitsch peste bordeiele din bârne, acoperite cu stuf bătut: termopane şi „felinare“ de tablă neagră luate de pe la Obor. De la Mircea Gogu Bogdan, alias Gogu Biologu’, fiu adoptiv al Deltei, pe fruntea căruia ar trebui să scrie „mi casa es su casa“, aflu că realizarea „ca la carte“ unui astfel de acoperiş din stuf bătut implică un efort financiar considerabil şi constituie o operă de artă, al cărei maestru desăvârşit al Sfântului Gheorghe este Nelu Bălan, zis Nelu Marangozu’.

După o jumătate de zi petrecută pe canalele Deltei cu doi ofiţeri spectaculoşi, unul de marină şi unul de poliţie de frontieră, urmată de o noapte de nesomn şi petrecere, luăm câte un rachiu şi-un borş şi, cum suntem ne(prea)duşi la biserică, apucăm drumul fără pulbere al canalelor Dunării, nu înainte de a alimenta cu câţiva litri de benzină, de la un punct de colectare peşte, plutitor, vârât pe un cănăluş îngust din preajma debarcaderului: apa e vârstată de dungi groase şi albăstrui de reziduuri petroliere, care trec în Dunărea propriu-zisă ca nişte somni uriaşi. La nivelul macro al ecosistemului Deltei, nu poate constitui o tragedie, iar desfiinţarea benzinăriei plutitoare ar duce la majorarea radicală a cheltuielilor de transport ale localnicilor, care vor fi fiind nevoiţi să alimenteze o dată şi bine de la staţiile avizate de combustibili… Însă, cu un minimum de efort sau de câţiva ţechini din vistieria potentatului faimos care o deţine, s-ar putea elimina scurgerile, care aduc peştii la maluri descompuşi deja, semănând cu nişte monştrii dintr-o peliculă SF cu buget redus...

La Bucureşti, marea ţeapă care este asociaţia „Salvaţi Delta AC“ sare, la ordin, de brăcinari în sus, pe toate canalele media posibile, deţinute de „baronii“ Deltei, atunci când se trezeşte câte un Cattani local să mai scormonească în lapţii afacerilor lor, când legea vrea să îşi mai spună cuvântul în privinţa jafului super-organizat la drumul (Dunărea, n.n.) mare: ba că nu sunt lăsaţi „iubitorii“ Deltei să ecologizeze zona, ba că ei vor dar nu vrea statul, ba că statul vrea dar nu poate din cauza vreunui concurent zonal al diriguitorilor din umbră. Aceasta se întâmplă şi de fiecare dată când se mai milogesc pe la judeţ pentru sponsorizări de chefuri private cu pretenţii de manifestări culturale, măi-măi. Din când în când, merg cu o liotă de derbedei care, în schimbul unei beri reci, adună mediatizat gunoaiele făcute tot de ei în timpul „manifestaţiilor culturale“.

Peturile, aceste recipiente nebiodegradabile, pe care le vezi peste tot ca pe nişte ulceraţii cronice ale verdelui-bleumarin al Dunării, afectează îndeajuns de mult imaginea Deltei, şi nu doar imaginea - este o ipocrizie ridicată la nivel de politică de companie a aşa-ziselor asociaţii şi ong-uri care au drept scop declarat protejarea ecosistemului dar ai căror reprezentanţi îşi alimentează motoarele şalupelor din locuri ca cel amintit şi aruncă mormane de peturi şi de resturi la mai puţin de o sută de metri de campingurile pe care le patronează, pe drumul dintre Sfântu Gheorghe şi plajă, chiar vizavi de vechile cazemate. Ar trebui, vorba lui Gogu Biologu’, instituită o triere a celor care ajung în vechiul Edreles, altfel se va ajunge la fel de rapid şi de urât ca la Vama Veche şi 2 Mai, la manelizarea şi degradarea ultimului bastion românesc de tradiţie şi de linişte de acolo, de la capătul ţării.